azi, la emisiunea pe care am făcut-o cu andrei, nu m-am simţit deloc în apele mele... a fost tare straniu - el încerca să facă mişto de noi şi de ceea ce vroiam să fac în emisiune şi mergea pe cu totul altă logică decât a mea sau cea pe care i-o cunoşteam... vorbea patetic, făcea mişto de el, de mine, de hz, de poezia noastră, lipea etichete pe ceea ce facem, etichete aiurea, pentru care l-aş plesni pe oricine altcineva mi-ar spune că scriem aşa... am mers pe mâna lui, am jucat după regulile lui, dar teritoriul era al meu:( şi mă frustram enorm din cauza asta... nu mă puteam relaxa deloc, abia înţelegeam ce se întâmplă în studio, dădeam microfoanele m tare sau m încet, puneam muzica aşa cum ar face-o un automat... nu ştiu cum a ieşit, a rupt cumva ceea ce făceam de obicei la emisiune, dar mă simţeam aiurea că nu eu am fost cel care a avut iniţiativa să se facă mişto de mine... şi miştoul a fost la greu, atât de intens încât abia mi-am putut reveni... era nu ştiu cum rolul ăla de tip relaxat, decomplexat şi deschis la nou pe care îmi place să-l joc, personajul ăsta în pielea căruia încerc să intru - tocmai din cauza lui am şi mers pe mâna lui andrei, dar era şi o parte rănită în mine, una care nu ştia unde să se ascundă şi să stea nemişcată câteva ore bune... stări din alea contradictorii, pe care le experimentăm cu toţii şi de care nu ştim cum să scăpăm când se întâmplă... orele astea o să le stau când ajung acasă, diseară, cred, o să mă sprijin de perete şi o să stau cu capul pe genunchi şi gândurile aiurea până o să-mi treacă. uitare activă, din aia... pe naiba.
după aia, ca să-mi revin cumva, i-am propus lui andrei să facem un recital împreună - unul din alea improvizate, nu cum am făcut în vară, cu anunţuri din timp şi cu fluturaşi cu texte... eram la un ceai, împreună cu andrei şi cu sergiu... am m vorbit de-ale noastre, am stat de poveşti cu sergiu despre experientele noastre cu iarba şi mi-am dat seama că am nevoie de simplitatea aia acum... s-o instaurez cumva în mine şi s-o bag şi în texte - în sfârşit, am impresia, am ajuns la nivelul care mi-ar permite s-o exprim / transmit şi altora... andrei ne-a povestit câte ceva despre resorturile alea intime care îl fac să scrie, eu am m teoretizat ca să revin cumva pe discursul ăla care-mi dă un pic de încredere în mine şi mă face să mă detaşez suficient de tare încât să uit de complexe... în fine, am mers la un colţ de stradă unde era un tip pe care îl cunosc şi se pregătea să cânte la flaut. ne-am aşezat lângă el şi am început să ne citim textele. era cumva prea intim pt cadrul ăla impresonal, cu lume care trecea şi nu se uita deloc la noi, nu-i păsa deloc de pasiunea cu care citea andrei, de aerul meditativ al lui sergiu, de gesturile mele de nevrotic... singurul care a stat să se uite câteva clipe a fost un copil care se întorcea de la şcoală - s-a uitat la andrei, care citea absorbit, aşa cum o face de obicei, a zâmbit şi mi-a venit să-l îmbrăţişez şi să-l mângâi pe cap... după aia am citit eu, texte încă în lucru, şi chiar că devenise prea intim... nimeni nu ne vroia:) şi am privit chestia asta ca pe un fel de rateu al nostru, o încercare respinsă de seducţie... deşi andrei era, parcă, destul de satisfăcut... andrei a plecat, împreună cu sergiu, cumva frustraţi că m-au jignit, iar eu am m hoinărit aiurea prin oraş, m-am văzut cu un tip care mi-a dat nişte poze pt ziar şi, în sfârşit, am ajuns în faţa unui monitor cât de cât prietenos care îmi permite să-mi ascult pink floyd-ul la el...
